Frica de penibil

posted in arrogantze

Frica de penibil

A fi penibil = a provoca o impresie neplacuta, a fi suparator, deranjant. Frica de penibil as traduce-o prin ‘jena’ de a fi jenant, teama de a deranja, obsesia de a te conforma perceptiilor publice de corectitudine. Dus la extrem, fuga de a fi diferit, obsesia de a sta in rand cu ceilalti.

Am fost mereu de parere ca frica de penibil sta in calea fericirii fotografului de nunta. Cel putin in Romania. Cu alte cuvinte, mi s-a parut ca romanul e inhibat in fata camerei foto din motive ce tin de fricile de a fi altfel decat i se pare lui ca este. Probabil ca temerile astea sunt cel mai bine stiute de catre cel fotografiat: lipsesc doua masele, camasa are mai mult nylon, ridurile sunt evidente, kilogramele au scapat de sub control, coafeza a plagiat la examen, partenerul a baut cam mult. Si cate si mai cate.

Rareori se intampla sa fotografiez oameni fara inhibitii. Si  ma refer aici la genul de pitzi care ‘pozeaza’ la 3 secunde oricui are sau nu o camera de fotografiat. Lucrez indeosebi cu oameni iubitori de fotografie si care castiga o paine destul de greu. Acestia au o frica exacerbata de penibil, sunt mereu ingandurati de posibilitatea ca imaginea de pe hartie sa arate ceea ce vor ei sa ascunda. Deseori chipurile oamenilor sunt oglinda pentru trairile interioare, fie ele bucuria casatoriei baiatului, fie grija ratelor la banca. Si romanii au multe griji. Pe care le vor ascunse, de care le e frica sa nu fie cunoscute.

danielchindeaIntrebam acum multi ani un fotograf american: ‘Cum de oamenii fotografiati de tine par sa rada in hohote, sa planga de fericire, sa se imbratiseze cu energie?’ Americanul mi-a raspuns oarecum incurcat: ‘Pai asa sunt ei. De ce intrebi?’.

Intrebam pentru ca la noi nu se intampla. Sau se intampla prea rar, prea ferit, prea deghizat. La noi oamenii nu vor sa fie vazuti traind. Simtind. La noi oamenii vor sa fie trecuti cu vederea. Ma refer la oamenii ‘normali’.

Pentru ca exista si oameni neinfricati. La care penibilul staruie in orice gest, desi este un aspect de neinteles pentru ei, fara rost,  inutil. Ganditi-va la Q7 alb. La Q7 alb parcat pe trotuar. La Q7 alb parcat pe trotuar la 30 metri de parcarea goala. Ganditi-va la camasi descheiate. La camasi descheiate cu lanturi de aur. La fetite fara numar. Sau cum spunea un elev la bac: ‘inconjurat de domnisoare finute in numar corespunzator’.

532318_423642670985395_2065050100_n
Intr-o comunicare mai mult sau mai putin verificata ca fiind reala, elevul de mai sus descrie cu o totala dragoste de penibil propriile lui modele de viata: ‘maibak si domnisoare finute’. Nimic rau in asta, omul nu are nicio frica. Romanul nostru absolvent de scoala are chiar o viziune eficienta asupra a ceea ce trebuie sa faca: ‘as dori o cariera de Primar cu ajutorul lui dumnezeu gen’. Frica de penibil a noii generatii este greu de gasit, predomina curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Toate astea conduc spre o lume in care mi-e din ce in ce mai frica sa fotografiez. Sau sa exist. O lume in care ma simt tot mai penibil. O lume condusa de oameni dezinhibati, de la premieri si sefi de Biserici la absolventi (sau nu) de licee.

Si atunci vin si spun: ador frica de penibil. Chiar daca e greu de fotografiat.

P.S. Cu riscul de a fi penibil, fara stiinta de a scrie, ci doar cu ‘intuitia’ propriilor sentimente, textul de mai sus se inscrie intr-un sir mai larg de ‘arogantze’. Nu exista pretentia de adevar. Doar sinceritatea cu mine insumi. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *